De la frică la uimire — Cum mi-a schimbat Grecia ritmul
- Gabriela
- Nov 10
- 3 min de citit
Nu mi-a plăcut Grecia prima dată — nici a doua, nici a treia.
O priveam prin ochi tineri, cu puține informații — pentru că anii mei de școală lăudau doar România în manualele de istorie, iar despre alte culturi nu eram învățați.
Viața în România era grea după Revoluție. Abia începusem să călătoresc în afara țării și trebuie să recunosc — eram îngrozită de tot ce era nou.
Pe atunci nu existau prea multe informații pe internet. Nu aveam AI.
Informațiile le găseai din ghiduri internaționale — dacă aveai norocul să le găsești și să ți le permiți — sau din primele versiuni ale Wikipediei.
Nu existau aplicații GPS, nici Google Maps, doar hărți pe hârtie.
Aveam o frică permanentă de a nu mă rătăci. Dar tocmai acea frică m-a făcut mai atentă, mai conștientă de tot ce era în jurul meu.
Mâncarea era diferită de cea cu care eram obișnuită. Limba nu avea niciun sens.
Eram sălbatică și neliniștită.
Dar am documentat tot ce vedeam, prin aparatul de fotografiat.
Acum… sunt în uimire.
Și în fiecare zi mă trezesc cu dor de tot ceea ce înseamnă Grecia.
Ultimele ture, când a trebuit să plecăm din Grecia, am plâns — singură, privind răsăritul în tăcere, înainte să pornim la drum spre România.
Știam că o să-mi lipsească aerul, sunetele, priveliștile, oamenii… liniștea minții mele.
Știam — și știu și acum — că trebuie să fac această mutare o realitate.
Timpul curge altfel în Grecia.
Pentru a-l percepe altfel — și, totodată, pentru că această tranziție are nevoie de fonduri suplimentare până vindem casa — ne-am vândut Apple Watch-urile.
Am realizat că mă țineau legată de nevoia constantă de a fi productivă.
Fiecare bip, fiecare notificare, fiecare apel — chiar acolo, pe încheietură.
Acum simt timpul mai blând.
Mai uman.
Când am început să descopăr Grecia, primul loc care mi-a cucerit cu adevărat inima a fost Kalogria.
Cei care mi-au urmărit postările nu vor fi surprinși.
Am avut șansa să o explorez fără grabă — nu doar plaja aceea cu nisip auriu, ci și Pădurea Strofylia, fauna ei, și parcul care se întinde până la Laguna Prokopos.
Pe atunci nu aveam dronă, așa că am urcat pe Dealul Mavra Vouna, de unde se vede laguna, încercând să cuprind cât mai multă frumusețe.
A fost momentul în care am înțeles că Grecia nu este un loc pe care îl vizitezi — este un ritm căruia te abandonezi.
Încă suntem în România și știu că trebuie să fiu răbdătoare.
Lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple.
Dar sufletul meu duce dorul Greciei.
Poate părea că nu sunt recunoscătoare pentru viața mea din România — dar nu e așa.
Simt doar ceva ce mă cheamă, tot mai puternic.
Când am divorțat, mi-am făcut o promisiune:
Vreau să trăiesc, fără regrete.
Nu vreau să ajung la finalul acestei călătorii întrebându-mă ce-ar fi fost dacă…
Nu mi-e frică de această mutare.
Privesc totul cu bucuria unui copil care descoperă o lume nouă — și poate, se redescoperă pe sine, pe parcurs.
Comentarii