Ce iau cu mine când ne mutăm în Grecia, și ce las în urmă?

Sortând amintiri!

Fiecare mutare — fie ea fizică sau emoțională — are nevoie de un pic de ordine. De o liniște interioară care să se aștearnă.

Pentru mine, mutarea a fost mereu mai mult decât a pune lucruri în cutii. E închiderea unui capitol din viață.

De când sunt adult, m-am mutat — fie în chirii, fie în locuințe proprii — de 14 ori în aproximativ 20 de ani. Și de fiecare dată aleg să las în urmă aproape tot.

Fără mobilier. Fără electrocasnice. Fără nimic care să mă țină legată de ideea de „a avea”. Pentru că eu cred cu tărie că cine suntem nu are legătură cu ceea ce posedăm.

Mama mă tachinează uneori… că n-am rădăcini!

Dar știi cum se spune: acasă e acolo unde sufletul tău se simte în pace.

Dar fotografiile… pe ele le iau întotdeauna cu mine.

Încă din facultate, am strâns aproape toate fotografiile vechi ale familiei mele. Aveam planuri mari să le scanez, să le păstrez în siguranță, să le organizez în albume rezistente.

Când eram mici, le răsfoiam obsesiv — și, bineînțeles, făceam praf albumele originale. Fascinația asta din copilărie e ceea ce m-a atras, de fapt, către fotografia de familie și portret. Mai ales pentru că eu nu am nicio fotografie cu mine bebeluș.

Nici măcar din acelea „celebre” din România, cu bebeluși complet dezbrăcați și, în fundal, carpeta cu “Răpirea din serai”, iar pe televizor, acoperit cu mileu, trona un pește de sticlă. Aș fi vrut să-ți dau un exemplu, dar cum eu nu am avut așa ceva… Sunt copil al comunismului, deci dacă ești născut după 1990, s-ar putea să nu înțelegi exact despre ce vorbesc. 😊

Dar apoi a venit viața. S-a născut David, puștiul meu.

Și, prin meseria mea, am ajuns să am grijă de amintirile tuturor celorlalți.

Pe lista mea de „lucruri de făcut înainte de plecare”, acesta este pasul cel mai emoțional: să-mi organizez amintirile.

Am scos teancurile prăfuite de fotografii vechi. Am început să le scanez, să le sortez, să-mi amintesc.

Nu sunt doar imagini cu familia mea. Sunt urme ale unor oameni care au trăit. Unii mi-au influențat viața direct. Alții, poate indirect. Sunt chipuri pe care le recunosc vag. Altele — deloc. Dar le duc povestea mai departe.

Am redescoperit și vederi vechi, și fotografii de peste 100 de ani, pe care le-am adunat în facultate, în perioada în care eram obsedată de tot ce avea o poveste, o textură, un pic de timp imprimat în el.

Pentru mine, toate astea sunt o reamintire a ceea ce contează cu adevărat: Timpul. Oamenii. Memoria lor.

Așa că îmi dau voie să merg încet acum.

Să mă bucur de această tranziție.

Să o onorez.

Toate acestea în timp ce aștept cuminte ca, pașii birocratici să se mai așeze (dar despre asta vă povestesc în altă postare 😉).

Și voi? Care e acel un singur lucru pe care trebuie să-l luați cu voi, când vă mutați?