De la aparat la claritate: o călătorie a renunțării
- Gabriela
- 2 oct.
- 3 min de citit
Postarea asta este poate una dintre cele mai sincere pe care le-am scris vreodată.
Nu doar despre fotografie. Ci despre mine.
Despre cum te reinventezi, când te desprinzi de tot ce te-a definit zeci de ani.
Și despre cum începe Orama Oikos, pentru mine — nu doar ca business, ci ca om.
Timp de jumătate din viața mea, aparatul foto mi-a fost companionul productivității.
Era modul în care vedeam lumea — și modul în care îmi câștigam existența.
Dar nu m-am întrebat niciodată cu adevărat:
Ce înseamnă fotografia pentru mine?
Este o evadare din realitate?
Un mod de a rămâne conectată la viața mea, oricât de mulți ani ar trece?
Un dar pe care îl ofer lumii?
Sau doar o unealtă pentru a fi productivă?
La douăzeci și ceva de ani, influențată de mentalități antreprenoriale din afara României, am ajuns să cred că aparatul meu foto trebuia să mă susțină financiar.
Și timp de două decenii, exact asta a făcut — mai întâi prin fotografia de microstock, apoi prin portrete, în special fotografie de familie și nou-născuți.
Dar recent, ceva s-a schimbat.
Renunțarea la echipamentul profesional mi-a arătat cât de profund eram legată de presiunea de a livra mereu.
Și acum, când aparatul nu mai este o extensie a muncii mele,
mă trezesc cu o întrebare mult mai adâncă:
Cine sunt eu acum?
Sunt oare tot fotografă, dacă nu mai iau comenzi?
Sunt tot artistă, dacă creez doar pentru mine?
Trebuie să fiu definită prin statutul meu profesional?
Am nevoie de un titlu?
Ce mă definește, de fapt?
Aceste întrebări nu au răspunsuri simple. Dar iată ce știu:
Sunt o persoană în transformare.
Sunt observatorul din spatele lentilei — chiar și fără o cameră în mână.
Sunt povestitoare, chiar și când poveștile nu sunt împărtășite public.
Sunt mama care se oprește la răsărit.
Femeia care lasă lumina să-i atingă fața… fără să simtă nevoia să o fotografieze.
Am construit un nume în domeniul fotografiei — și acum am curajul să trăiesc fără a fi limitată de el.
Trebuie să fiu definită prin cariera mea?
Nu. Dar am fost condiționată să cred asta.
La fel ca mulți dintre noi.
Statutul profesional oferă societății o etichetă.
Oferă claritate. Siguranță.
Dar poate deveni și o capcană — mai ales când acea etichetă nu mai reflectă sufletul.
Am nevoie de un titlu?
Doar dacă mă împuternicește — nu dacă mă limitează.
Nu dacă devine un costum pe care trebuie să-l port doar ca să fiu luată în serios.
Unii oameni se numesc antreprenori, artiști, ghizi, povestitori, exploratori.
Alții renunță complet la titluri și lasă prezența lor să vorbească în loc.
Ceea ce am nevoie nu este o etichetă — ci o busolă.
Și cât de frumos e faptul că, încă din 2023, mi-am tatuat una, poate subconștient, înainte să știu cât de mult îmi va trebui.
Și atunci… ce mă definește acum?
Viziunea mea.
Valorile mele.
Felul în care privesc.
Felul în care trăiesc.
Mă aflu într-un spațiu rar, sacru — un spațiu de tranziție.
Între cine am fost și cine devin.
Iar în acest loc de „între timp”, cel mai sincer lucru pe care-l pot spune este:
Nu am un titlu acum.
Dar sunt atentă.
Creez cu intenție.
Construiesc ceva înrădăcinat în iubire.
Și învăț să cred că… este suficient.
Aceasta este începutul călătoriei mele cu Orama Oikos.
Nu doar un proiect. Nu doar un loc.
Ci un mod de a fi — mai lent, mai sincer, mai deplin.
Comentarii