Ți-a spus cineva vreodată că nu poți? Că e prea târziu? Sau că “nu e pentru tine”?

19 ani în "luna de miere" a surorii, și momentul când am definit pentru ce să visez!

Nu am avut o copilărie ușoară. Dar am avut vise. Și n-a reușit nimeni să mi le ia.

Copilăria mea a fost o parte în comunism și o parte în anii ’90. După revoluție, familia mea, ca și multe altele a trecut prin multe provocări financiare lăsate cadou de comunism. Când crești cu neajunsuri, și tot ce ai e suficient cât să mai treci o zi, te maturizezi înainte să-ți vină vremea.

Mama s-a luptat să ne țină în școală, în oraș.

Ne trezeam la 5 dimineața. Mergeam pe jos până la gară, prin gerul dimineților întunecate, pentru că nu aveam bani de autobuz, și recurgeam la noroc… mergeam cu “nașul”, concept pe care noile generații nici nu-l mai înțeleg.

Alteori – autobuzul era efectiv congelat de jur împrejur, cu toate geamurile pline de flori de gheață, un sicriu rece care băga frigul până în măduva oaselor şi ajungeam la destinație cu degetele la mâini și picioare degerate, și singura lumina de speranță, era o lampă mică de spirt, cu care se încălzea șoferul.

De la gara din Iași, unde oprea și autobuzul, şi până în cartierul Tătărași – pentru că nu aveam mereu bani de abonament, mergeam tot pe jos, cam 45-50 minute.

Primul tur cu turiști străini.

Pachețel la școală sau cantină? Nici nu știam că e posibil. Nu. Mâncam uneori o dată pe zi dar parcă nu mai simțeam nici foamea. Diminețile erau mereu pline de mirosul cald al brutăriei de lângă Liceu, și făceam chetă între colegi, cumpăram o pâine fierbinte, și o împărțeam cu toții. Până la etajul al II-lea unde aveam clasa…se termina și pâinea.

Și cu toate astea… visam. Nu știam la ce visez, pentru că nu aveam exemple, dar cred că dintre cele mai preponderente a fost: Când voi fi mare, îmi voi găsi un servici la care să nu trebuiască să mă trezesc la ora 5:00. Am vrut să îmi fac propriul program, și ăsta a fost primul pas spre antreprenoriat, chiar dacă am rătăcit mulți ani pentru a-mi găsi drumul.

Poate exact de asta am supraviețuit. Pentru că nu m-am lăsat. Pentru că n-a fost nimeni să-mi spună „stai în banca ta” sau „nu e pentru tine”. Și mi-am dorit tare mult o mașină…ca să nu mai merg cu trenul, să leșin prin autobuz, sau să stau în stradă cu orele până să mă ia cineva cu mașina. Probabil mulți rezonați.

A mai existat un moment definitoriu în copilăria mea! Chinuindu-mă să învăț o poezie cu sora mea, doar cu 2 ani mai mare ca mine, am strigat frustrată: NU POT! Nu știu de unde a auzit fraza, cine i-a spus-o, și cum de în acel moment a exclamat-o:

„Nu există nu pot, există doar nu vreau.”

Și nu am mai spus niciodată că nu pot.

Primele lucruri ce mi le-am cumpărat, le port în această imagine.

⸻

📌 Ce am învățat din anii aceia:

– lipsurile pot să rupă un om, dar și să-l clădească

– curajul nu vine când ai, ci când n-ai

– frumusețea lumii nu e doar pentru “ceilalți”

Aveam 19 ani când am ieșit prima dată din Iași, în luna de miere a surorii mele. Poate nu a realizat niciodată cu adevărat ce a însemnat aia pentru mine, cu toate că nu a vrut inițial să mă ia. Mulțumesc din suflet că totuși m-a luat!

De aproape 10 ani nu mai văzusem altceva decât satul părintesc, Lețcani, și orașul Iași.

A fost ca și cum cineva mi-a deschis un sertar secret din viață: munți, drumuri, mare, peisaje care păreau ireal de frumoase și o senzație stranie.

Nu am închis un ochi toată noaptea în drumul spre mare.

Eram lipită de geamul mașinii. Nu voiam să pierd NIMIC.

Atunci am știut: asta vreau.

Să văd. Să simt. Să țin minte. Să păstrez.

Nu știam că pot face asta prin fotografie. Nici nu aveam aparat foto. Nici nu știam că pot să am. Am căutat un mod să păstrez lumea ca să nu se piardă din mine.

📷 Așa a început drumul meu.

Întâi cu locuri. Peisaje. Arhitectură.

Apoi cu oameni.

Apoi cu viață.

Iar mai târziu, turismul a fost vehiculul care m-a dus acolo unde fotografia mea voia să ajungă.

⸻

🎒 Nu mi-am început viața cu resurse.

Dar mi-am început-o cu un vis încăpățânat.

Și nu am lăsat pe nimeni să mi-l strice.

Primul selfie, pe când nu exista acest concept! Eu și mama, în prima vacanță la Vatra-Dornei.

Doamne, nu știu dacă ați trăit sentimentul acela de satisfacție în care din primii bani cu adevărat mai mulți ce i-am făcut, mi-am cumpărat primul telefon, o pereche de blugi, o bluză, o geacă, o șăpcuță, o pereche de papuci, primul meu aparat foto pe film…şi mi-am dus mama în prima vacanță plătită de mine. Nu a fost nimic excentric… Am luat trenul 6 ore până la Vatra Dornei, unde am stat în gazdă la doamna Eliza, ce ne mai găzduise când eram mici copii, ne-am plimbat, și am scos-o la restaurant. Am mâncat o pizza și am băut o bere. Cât de important a fost pentru mine, să fac aceste lucruri, care acum sunt o banalitate pentru copiii noștri. Nu ieșisem niciodată din țară. Doamne!

⸻

💬 Revin cu întrebarea pentru tine, cel care ai citit aceste rânduri.

Ți-a spus cineva vreodată că nu poți? Că e prea târziu? Sau că “nu e pentru tine”?

Te-a durut? Te-a făcut să crezi că visul tău nu contează?

Scrie-mi. Poate povestea ta va da curaj altcuiva azi.